Am avut recent o revelație dureroasă ca părinte. Am vrut să văd o fotografie cu fiica mea, Beatrice, scoasă la tablă. De cand a inceput anul scolar, grupul de whatsapp este plin de poze cu aceiasi copii scosi la tabla, dar cu Beatrice nu am văzut niciuna.. Singura excepție a fost o prezentare personală, când le-a arătat colegilor jucăriile ei de acasă. În rest, niciodată.

Am întrebat-o direct pe Beatrice dacă e doar o coincidență, dacă poate a fost scoasă la tablă, dar nu a fost fotografiată. Mi-a spus clar: nu o scoate aproape niciodată.

Ce înseamnă asta pentru mine

Pentru mine, momentul „la tablă” nu este doar un exercițiu. Este echivalentul ieșirii pe teren în fotbal. Poți să citești tactici, să repeți teorie, dar adevărata învățare începe atunci când intri în joc.

Când eram copil, am înțeles cel mai bine lecțiile tocmai atunci când eram pus să le explic în fața clasei. Acolo eram testat, acolo învățam să gândesc repede, să aplic, să-mi corectez greșelile. Dacă nu ești scos la tablă, e ca și cum profesorul ar merge mai departe fără să știe dacă ai înțeles sau nu. E ca și cum te-ar ține pe bancă, în afara terenului, deși porți echipamentul.

Intenționat sau greșeală?

Nu știu dacă situația asta este intenționată sau pur și simplu o abordare greșită de predare. Poate fi o preferință inconștientă pentru unii copii, poate fi o scăpare. Dar, din perspectiva mea, efectul este la fel de grav: copilul meu rămâne pe margine.

Și mă întreb câți alți părinți au trecut prin aceeași experiență. Câți copii sunt lăsați deoparte nu pentru că nu ar avea potențial, ci pentru că, dintr-un motiv sau altul, nu sunt provocați, nu sunt aduși în față.

De ce este asta o problemă serioasă

Pentru un copil mic, faptul că nu e scos la tablă echivalează cu a fi ignorat. Mesajul transmis, chiar și fără cuvinte, este: „nu contezi la fel de mult”. Asta poate afecta încrederea în sine și poate lăsa urme pe termen lung.

Școala ar trebui să fie locul unde fiecare copil primește șansa să învețe activ, nu doar să stea și să privească. Dacă nu verifici ce știe, dacă nu îi dai ocazia să arate ce a înțeles, atunci cum poți spune că îl educi cu adevărat?

Concluzie

Scriu acest articol nu ca un reproș, ci ca un semnal de alarmă. Pentru că a nu scoate un copil la tablă este echivalent cu a-l lăsa pe bancă în timpul unui meci. Și cred că niciun părinte nu și-ar dori să-și vadă copilul lăsat pe margine, când tot ce are nevoie e o șansă să intre în joc.

Voi, ca părinți, v-ați confruntat cu astfel de situații? Ați simțit vreodată că profesorul, din greșeală sau din preferință, a lăsat copilul vostru pe margine?

Trăim într-o societate în care succesul e măsurat adesea în diplome, note și concursuri. Dar realitatea crudă este că școala, prin modul în care e organizată și prin modul în care unii profesori evaluează, riscă să pună pe copii etichete care îi urmăresc ani de zile. Iar părinții, dacă nu sunt atenți, pot lăsa să se formeze în mintea copilului ideea că „sunt slab”, „nu pot”, „nu am valoare”.

De unde vine problema?

Mulți profesori confundă „a memora” cu „a înțelege”. Copilul care recită o poezie frumos sau o definiție cuvânt cu cuvânt e considerat „bun”. În schimb, copilul care înțelege un concept, dar îl exprimă cu cuvintele lui, e privit ca „slab pregătit”.

Sistemul nostru școlar a fost construit pe conformism: elevul bun e cel care stă cuminte, ridică mâna doar la comandă și spune exact ceea ce a fost învățat. Orice deviație de la această regulă e tratată ca un minus, nu ca o dovadă de gândire critică.

Ce efecte are asupra copilului?

Etichetele puse la școală nu sunt doar cuvinte aruncate. Pentru un copil de 7-8 ani, ele pot deveni identitatea lui:

• „Sunt prost la română.”

• „Eu nu sunt bun la nimic.”

• „Alții sunt mai deștepți decât mine.”

Un copil care ajunge să creadă astfel de lucruri intră într-un cerc vicios: scade încrederea în sine, evită provocările, iar performanțele reale (poate la matematică, poate la sport, poate la arte) nu mai ies la suprafață.

Pe termen lung, asta poate însemna adulți cu potențial uriaș care rămân în mediocritate doar pentru că la șapte ani li s-a spus că sunt „slabi”.

Realitatea este alta

Dacă ne uităm în jur, vedem nenumărate exemple de oameni care la școală au fost priviți ca „probleme”, dar care în viața reală au performat spectaculos. Antreprenori, programatori, sportivi, artiști — toți au fost, la un moment dat, copii neînțeleși de un sistem rigid.

Inteligența nu înseamnă doar să comunici perfect. Inteligența are multe forme: logică, matematică, creativă, vizuală, socială. Un copil care citește mai greu nu înseamnă că e „slab”; poate că are un talent tehnic ieșit din comun. Un copil care se plictisește la teorie nu înseamnă că e „leneș”; poate că are mintea de inovator și vrea să aplice practic.

Rolul părinților

De aceea, părinții au un rol esențial. Nu putem lăsa totul în mâna școlii.

• Trebuie să fim atenți la felul în care copilul e evaluat și etichetat.

• Trebuie să discutăm cu profesorii atunci când simțim că se pune o etichetă nedreaptă.

• Trebuie să le arătăm copiilor că valoarea lor nu depinde de notele de la școală, ci de ce pot construi și de cine devin.

E datoria noastră să echilibrăm balanța: dacă școala îl face să creadă că e „slab”, părintele trebuie să-i amintească zilnic în ce e bun și să-i arate cum să-și dezvolte punctele forte.

Mesaj către profesorii

Un profesor nu este doar un distribuitor de informații, ci un model și un ghid. A pune eticheta „bun” sau „slab” pe un copil la vârsta la care încă se formează este o greșeală majoră.

Rolul educației ar trebui să fie descoperirea și cultivarea potențialului, nu uniformizarea și descurajarea celor care nu se încadrează în tiparul clasic.

Concluzie

Atenția noastră, ca părinți, trebuie să fie constantă. Nu e suficient să verificăm caietul și notele. Trebuie să fim atenți la mesajele subtile, la felul în care copilul se percepe pe sine și la modul în care profesorii îl poziționează în clasă.

Un copil etichetat greșit la școală nu este un copil „slab”. Este doar un copil neînțeles. Și e de datoria noastră să nu permitem ca această neînțelegere să-i definească viitorul

Notă personală

De curând, Ministerul Educației a introdus obligativitatea ca profesorii să organizeze pregătiri suplimentare cu elevii. La clasa fiicei mele, aceste pregătiri au dus la o împărțire a copiilor în două grupe „numerice”. Oficial, s-a spus că sunt doar 12 și 12. În realitate însă, am observat că în prima grupă au fost trecuți copiii pe care doamna îi scoate constant la tablă, iar în a doua grupă au fost lăsați ceilalți – printre care și fiica mea, Beatrice – care nu primesc aceleași ocazii de a fi provocați și puși în valoare.

Din acest motiv, am toate motivele să cred că există o formă de preferință și de etichetare a copiilor. Pentru mine, ca părinte, acest lucru este inacceptabil. Rolul școlii este să ofere șanse egale tuturor, nu să stabilească încă de la clasa I cine este „bun” și cine este „slab”. Pentru interesul copilului meu, nu am voie să tolerez această situație.